M.B. Ionescu-Lupeanu – A Guy with a Pizza Box

The girl’s birth was declared at the civil register. She went back through the deserted park, towards maternity.
An autumn morning.
She started down the alley running alongside the Bucharest-Ploiești Highway, nearing the end of the park at the Miorița Fountain.
On the grey asphalt in front of a bench, written in white paint: “I love you, Diana!” and the outline of a heart.
She kept going, her hands shoved in her pockets with the perplexity of Champollion at the Egyptian hieroglyphs.
He didn’t write.
He had regrets.

Dead leaves. Autumn.
In an alley at the west end of Herăstrău park, still written in white paint: “I love you, Diana!” and a heart drawn below.
It wasn’t drawn by me. I would have drawn it broken.

The first time I saw the writing was yesterday, turning back to the civil register. I declared my first born: a girl. She’d be called Diana and, every time I’d call her name, I’d be one step closer to madness. My wife would have sent me to you, so that you cook me something. I called her Constanța Taisia: Constanța like the middle name you never used, didn’t like; and Taisia, like your mother. Someone asked if the girl’s first name came from her parents’ attraction to the city at the coast. No! It comes from suicide cases’ attraction to the railway bridge with the same name.
You’ll be with me from now on. I’ll call your name every day and you won’t know it. Maybe you’ll feel it!

The wedding rings you chose did well. I wouldn’t be able to take seeing your ring on another woman’s hand. I would have considered her a thief. I gave them to a priest and, from there, they wound up on the hands of some young, poor people. I hope they’re happy!

He sat in the sun on the lake shore next to the Regina Maria maternity ward and called the old man. He was representing the hunting association on trial in Galați. The old director finally picked up. He seemed finished!
He apologized. He’d call back another day. The old man didn’t answer the phone anymore and, on Sunday, since he couldn’t be reached either, Klaus sent a short message: old Gigi died!
The lake, some pairs of big ducks—which, in the hunting field, wouldn’t have allowed him so close—houses, trees in the sunlight of an autumn of agonizing beauty.

In the hospital corridor on the VIPs only floor, a guy some years older leaned with his back against the plastered walls.
He looked right at him; he greeted him and came towards him. It was only when they shook hands that he realized where he knew him from. They were colleagues of the swindle: the initial mediators training course. A good idea at the time! Then, afterwards, the law changed one night, and he knew he would never write off the investment.
Twenty people in a classroom.
Being more experienced in life and cunning: him, this old professor and a former officer. Scamps! Fun, well-read scamps. Few understood their games.
Since the first day of the course, he’d been steadily watching a woman of about fifty years, tall and fit. Married. Three children. Dusky complexion and a slight snub nose. Her hair was cut at her chin, loose curls. Her lips were shaped beautifully around her mouth. A fifty-year-old deer, that’s how he imagined her and it was enough to try his luck—the luck he didn’t have fifteen years ago, with the young woman that this one brought to mind.
One day, she asked him to sit at the desk next to her.
She laughed hard at his jokes and looked right into his eyes from twenty-thirty centimeters. The palm of her hand slid up his arm and softly grabbed his elbow, looking right into his eyes. She leaned in until her cheekbones touched the shoulder of his English jacket. Unexpectedly, she turned her head towards the window. The greyish blond hair whipped at his face. Her ripe aroma pierced his nostrils. His look said it all.
That day, he invited her to coffee.
She thanked him.
He read gratitude in her eyes
Quod erat demonstrandum.

A lie with barrister’s self-confidence: she had to go back to the office to review a respondent’s statement. She went home, prepared dinner for a hankering family and, after eating, in bed, she patiently waited for her husband to finish reading the chapter he had started.
The next day, her sunken eyes accentuated her wrinkles. Her satisfied air made her even more attractive, slowly wilting as she was.
After the exam, they said their goodbyes. She kissed him once on the cheek, and her hand slid up his arm, like the other day.
She went. And, after a few steps, she slowly turned back.
Her look said it all.

They quickly arranged a farewell outing. Groups and groups left, as soon as they were done with the oral exam.
He and the two boys—the professor and the officer—went last. On Rosetti Street, in front of the Central University Library, explaining something in gestures, he kicked a child. He was sorry. He didn’t even see him! His brilliant mother taking a sixty-centimeter mite down a crowded sidewalk.
An hour and a half in a pizzeria. They had nothing left to say. They’d become strangers again like on the first day of the course. The three of them were the last ones to leave. That Saturday afternoon, nobody waited for them. They split up with the promise to meet again for a beer.
That was a year and a half ago.

They talked the typical ten minutes about class, about acquaintances in common and arbitration. Neither knew how to end the conversation. The professor had a grandchild. By the grace of God! His son-in-law came to get him.

In the maternity ward, alone with his thoughts, the Inoxcrom pen and the lined, A5 notebook he went nowhere without. He stared at the dome building of the Băneasa Airport through the window. A small plane, a red Cessna, was flying low over the hospital. It was about to land.
Robert Hansen, the serial killer used the plane for transporting victims. He’s the only serial killer to use airplanes.
He thought about hunting, the old director of the association who, at that time, was still alive, tired; his wandering gaze and his head in his hands, answering his wife’s question, ‘what are you doing?’ ‘Look, waiting to die!’
A perfect autumn morning; the first of the pheasant hunting season.
Before his eyes, Lise appeared. Another missed opportunity. He started calculating his missed opportunities. He got hungry. He went down to Ion Ionescu de la Brad Boulevard to buy a pizza. While waiting for them to take the quattro stagioni from the oven, he spoke on the telephone with hunting mates and admired the curves of some of the place’s employees. It was nearly lunch time. Motor traffic grew heavy. Exhaust fumes filled his lungs.
In a cardboard box, he got the pizza and a small can of Coca-Cola, on the house. On the way back, he noted the changes in the urban landscape, at one point familiar. Sixteen years ago, he had a girlfriend who lived in Băneasa. Crossing the city with the public transit of the late ‘90s was an adventure. One time, angry, he went home on foot.
They entered Herăstău park through the broken fence, on dirt paths, through bushes, up to the railway tracks. The civilized world was elsewhere. His friend Bobi had warned him—it wasn’t safe there. He could get beaten badly and thrown in the lake, and a girl could get gang banged. After he met her, Bobi believed him. He was safe with her.
The break up didn’t go over well.
A child with the build of an athlete.

Her parents went to the countryside. The mother left a tray with homemade pizza. The first boy in the girl’s life, too sweet and too old for her; they were already imagining her in indecent positions, turned on. A neighbor would subtly monitor activities in the apartment.
Good fences make good neighbors. The girl was afraid with the look of a fighter. She hadn’t even thought of spending the night with him.
He left angry.
It was raining.
He walked slowly.
He had almost two packs of some local, unfiltered shit, Bran, in the pack of Henri Wintermans, and he pulled out a cigarette. He lit it up in front of the Last Guardian of the Capital statue, commemorating the resistance against German and Austro-Hungarian troops in the First World War; back then, the statue was at the intersection of the boulevard with the Bucharest-Ploiești road.
Now the statue was moved to the square in front of the airport, along with the bones of Cavalier Sergeant Nicolae Păianu, fallen in battle, at the gates of a city abandoned by the authorities.
Only the last guardian knows where he fell but, from there above, he has no way of telling us and, for him, it doesn’t matter. He lost his life, the only one he had.
At the end of the line, he waited a long time for the last bus going into the city center.
Headlights shining on the wet asphalt.
Since then, he hadn’t stepped foot there. He’d passed quickly by twice, each time for something at the airport: he left on the wedding trip, another time escorting his sister-in-law, but that’s another story.
Now he was a middle-aged guy with a pizza box in his hand, thrown into a new situation: he was having a kid.

Translation by Andrew K. Davidson

Original short story:

Un tip  cu o cutie de pizza 

M.B. IONESCU – LUPEANU

            Declarase naşterea fetiţei la Starea Civilă. Se întorcea, prin parcul pustiu, spre maternitate.
Dimineaţă de toamnă.
Se deplasa pe aleea paralelă cu Şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Încă puţin şi ieşea din parc la fântâna Mioriţa.
Pe asfaltul gri, în faţa unei bănci, era scris cu vopsea albă: Te iubesc, Diana! şi desenat conturul unei inimi.
A trecut mai departe, cu mâinile în buzunare. Champollion privise hieroglifele egiptene cu aceeaşi nedumerire.
Nu a scris el.
L-au încercat regretele.

Frunze moarte. Toamnă.
Pe o alee din vestul parcului Herăstru stă scris, cu vopsea albă: Te iubesc Diana!, dedesubt, desenată o inimă.
Nu e desenată de mine. Eu aş fi reprezentat-o frântă.

Prima oară am văzut inscripţia ieri. Mă întorceam de la Starea Civilă. Îmi declarasem primul născut: o fetiţă. Să-i fi spus Diana, de fiecare dată când aş fi strigat-o, aş fi fost cu un pas mai aproape de nebunie. Nevastă-mea m-ar fi trimis să-mi faci de mâncare. I-am spus Constanţa Taisia: Constanţa  –  ca pe tine, al doilea prenume, cel pe care nu-l foloseai, care nu-ţi plăcea, Taisia – ca pe mama ta. Am fost întrebat dacă prenumele fetei denotă atracţia părinţilor pentru oraşul de la malul mării. Nu! E vorba de atracţia sinucigaşilor pentru podul de cale ferată omonim.
Vei fi cu mine, de acum înainte. Te voi striga în fiecare zi fără să ştii. Poate vei simţi!

Verighetele alese de tine au ajuns bine. N-aş fi suportat să-ţi văd verigheta pe mâna altei femei, aş fi privit-o ca pe-o hoaţă. Le-am dat unui preot. Au ajuns pe mâinile unor tineri săraci. Sper că sunt fericiţi!

Stătea pe malul lacului, lângă maternitatea Regina Maria, la soare şi-l suna pe bătrân. Reprezenta asociaţia de vânătoare într-un proces la Galaţi. Bătrânul director i-a răspuns până la urmă. Părea sfârşit!
Şi-a cerut scuze, va reveni cu un telefon într-o altă zi. Bătrânul n-a mai răspuns la telefon iar duminică, fiindcă nici el nu era de găsit, Klaus i-a trimis un sms scurt : A murit nea Gigi!
Lacul, câteva perechi de raţe mari, care, în terenul de vânătoare, nu l-ar fi lăsat atât de aproape de ele, casele, copacii, erau în lumina soarelui de toamnă  de o frumuseţe sfâşietoare.

Pe holul spitalului, la etajul rezervelor V.I.P., un tip ceva mai în vârstă sprijinea peretele tapetat.
Se uita fix la el; l-a salutat şi s-a îndreptat spre el. De-abia când şi-au dat mâna, a ştiut de unde să-l ia. Fuseseră colegi de ţeapă: cursul de formare iniţială a mediatorilor. La momentul respectiv, o ideea bună! Apoi, după ce, într-o noapte, se modificase legea, a ştiut că n-o să amortizeze niciodată investiţia.
Douăzeci de oameni într-o sală de curs.
Mai experimentaţi în ale vieţii şi mai hâtri: el, profesorul ăsta bătrân şi un fost ofiţer. Hahalere! Hahalere simpatice şi citite. Nu pricepeau prea mulţi miştocăreala lor.
Îi rămăseseră ochii, din prima zi a cursului, pe o femeie spre cincizeci de ani, înaltă şi cu forme bine definite. Măritată. Trei copii. Chip smead şi nas cârn. Părul tăiat la nivelul bărbiei, uşor cârlionţat. O gură cu buze frumos conturate. Căprioara la cincizeci de ani, aşa şi-o închipuia el, şi a fost suficient pentru a-şi încerca norocul pe care nu l-a avut, nici cincisprezece ani mai devreme, cu tânăra de care-i amintea.
Într-o zi, l-a rugat să se aşeze în bancă, lângă ea.
Râdea, cu gura plină, la glumele lui şi-l privea drept în ochi de la douăzeci-treizeci de centimetri. Dosul palmei i-a alunecat pe braţul lui şi l-a prins uşor de cot. L-a privit drept în ochi. S-a aplecat până când pometele i-a atins umărul sacoului englezesc. Şi-a întors, pe neaşteptate, capul spre fereastră. Părul blond cenuşiu l-a biciuit peste faţă. Aroma ei pârguită i-a pătruns în nări. Privirea lui a spus totul.
În ziua aceea, a invitat-o la cafea.
I-a mulţumit.
I-a citit recunoştinţa în ochi.
            Quod erat demonstrandum.

O  minciună, cu siguranţa unui avocat pledant: se întorcea la birou să redacteze o întâmpinare. A plecat  către casă. A preparat cina familiei hămesite. După masă, în pat, a aşteptat, cuminte, ca soţul ei să termine de citit capitolul început.
A doua zi, cearcănele îi accentuau ridurile. Aerul satisfăcut o făcea şi  mai  atrăgătoare, aşa uşor fanată cum era.
După examen, şi-au luat la revedere. L-a sărutat, o singură dată, pe obraz şi mâna i-a alunecat, ca în ziua aia, de-a lungul braţului.
A plecat. După câţiva paşi, s-a întors uşor.
Privirea ei a spus totul.

Au organizat rapid o ieşire de adio. Au plecat grupuri – grupuri, pe măsură ce terminau examinarea orală.
El şi cei doi băieţi – profesorul şi ofiţerul – au rămas în urmă. Pe Rosetti, în faţa Bibliotecii Centrale Universitare, le explica ceva, gesticula; şi a lovit cu piciorul un copil. I-a părut rău. Nici nu-l văzuse! Deşteapta de mă-sa ducea o gâgâlice de şaizeci de centimetri pe trotuarul aglomerat.
Într-o pizzerie, preţ de un ceas şi jumătate. Nu mai aveau ce să-şi spună. Redeveneau străinii din prima zi de curs. Ultimii au plecat ei trei. În după-amiaza aia de sâmbătă, nu-i aştepta nimeni. S-au despărţit cu promisiunea de a se reîntâlni la o bere.
Asta fusese cu un an şi jumătate mai înainte.

Au stat de vorbă, convenţional, vreo zece minute, despre curs, despre cunoscuţii comuni şi mediere. Nu ştiau nici unul, nici celălalt, cum să pună punct discuţiei. Profesorului i se născuse o nepoţică. A dat Dumnezeu! A venit gineri-su de l-a luat.

În rezerva soţiei, singur cu gândurile lui, cu stiloul Inoxcrom şi caietul dictando format A5, de care nu se mai despărţea. Prin  fereastră, se zărea cupola clădirii aeroportului Băneasa. Un avion de mici dimensiuni, un Cessna roşu, a zburat la joasă altitudine pe deasupra spitalului. Urma să aterizeze.
Robert Hansen, ucigaşul în serie, a folosit avionul ca mijloc de transport al victimelor. Este singurul ucigaş în serie care a folosit avionul.
S-a gândit la vânătoare, la bătrânul director al asociaţiei, care, în acel moment, încă în viaţă, obosit, cu privirea pierdută şi capul în mâini, îi răspundea soţiei la întrebarea Ce faci?…: Uite, aştept Moartea!
O dimineaţă  perfectă de toamnă;  început de sezon de vânare a fazanilor.
În faţa ochilor, i-a apărut Lise. Alt rateu. Începea să-şi contabilizeze rateurile. I s-a făcut foame. A plecat să-şi cumpere o pizza de pe bulevardul Ion Ionescu de la Brad. Până i-au scos o quattro stagioni din cuptor, a vorbit la telefon cu tovarăşii săi de vânătoare şi a admirat formele uneia dintre angajatele localului. Era aproape ora prânzului. Circulaţia auto se înteţea. Gazele de eşapament îi umpleau plămânii.
A primit, într-o cutie de carton, o pizza şi o doză mică de Coca-Cola din partea casei. Pe drumul de întoarcere, lua notă de schimbările din peisajul urban, cândva familiar lui. Cu şaptesprezece ani mai devreme, avea prietenă care locuia în Băneasa. Traversarea oraşului cu mijloacele de transport de la sfârşitul anilor `90 era o aventură. Odată, enervat, a mers până acasă pe jos.
Intrau în parcul Herăstrău prin gardul rărit, pe poteci de pământ, printre boscheţi, până la şinele de cale ferată, dincolo era lumea civilizată. Bobi, prietenul său, îl avertizase. Zona nu era sigură, pe el îl puteau rupe cu bătaia, îl aruncau în lac iar pe fată o puteau poşti. După ce a întâlnit-o, Bobi i-a dat dreptate. Era în siguranţă alături de ea.
Despărţirea nu-i picase prea bine.
O copilă cu fizicul unei atlete.

Părinţii i-au plecat la ţară. Mama le-a lăsat o tavă cu pizza făcută în casă. Primul băiat din viaţa fetei, prea drăguţ şi prea în vârstă pentru ea; o şi vedeau extaziată în poziţii indecente. O vecină urma să monitorizeze discret mişcările din apartament.
Frica păzea bostanii. Fata cu aspect de luptătoare se temea. Nici prin gând nu-i trecea să-şi petreacă noaptea cu el.
A plecat nervos.
Ploua.
A mers încet.
Din cutia de ţigări de foi Henry Wintermans în care încăpeau aproape două pachete  nenorociri autohtone fără filtru, marca Bran, a extras o ţigară. Şi-a aprins-o în faţa statuii Ultimul străjer al capitalei, care marca  rezistenţa  în faţa trupelor germane şi austro-ungare în primul război mondial; pe atunci statuia se afla la intersecţia bulevardului cu şoseaua Bucureşti-Ploieşti.
Acum statuia a fost reamplasată în scuarul din faţa aeroportului, odată cu ea şi osemintele sergentului cavalerist Nicolae Păianu, căzut în luptă, la porţile oraşului părăsit de autorităţi.
Doar ultimul străjer mai ştie unde a căzut, însă, de acolo de sus, nu ne poate spune şi, pentru el,  nu are  importanţă. Şi-a pierdut viaţa, singura pe care o avea.
A aşteptat mult, la capăt de linie, plecarea ultimului autobuz spre centrul oraşului.
Lumina farurilor în asfaltul umed.
De atunci, nu se mai plimbase cu pasul pe acolo. Trecuse, grăbit, de două ori, de fiecare dată cu treabă la aeroport: o dată pleca în călătorie de nuntă, a doua oară îşi escorta cumnata, dar asta-i o altă poveste.
Acum era un tip de vârstă mijlocie, cu o cutie de pizza în mână, care fusese pus într-o situaţie nouă: avea un copil.

 

SHARE
Previous articleElena Baila – Ouverture
Next articleLoren D. Estleman – Frames
M.B. Ionescu-Lupeanu
Born in 1979 in Bucharest. Lawyer. Postgraduate at Doctoral School of Law – University of Bucharest. Member of the Writers' Union of Romania. Eleven literary awards. Three volumes: "Strigoii lui Şuţu" [Şuţu's Ghosts], short stories, Junimea Publishing House, Jassy, 2015 – The Prize for debut 2015 of the Writers' Union of Romania – Bucharest Prose Branch, The prize of "Luceafărul de dimineaţă" [Daystar] Magazine for debut (prose) in 2015 etc., "Ciumăfaia" [Devil's snare], novel, Junimea Publishing House, Jassy, 2016 and "Icre negre proaspete" [Fresh caviar], novel, Junimea Publishing House, Jassy, 2017. Născut în 1979 la Bucureşti. Avocat. Doctorand în cadrul Şcolii Doctorale de Drept a Universităţii din Bucureşti. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Unsprezece premii literare. Trei volume: "Strigoii lui Şuţu", proză scurtă, editura Junimea, Iaşi, 2015 – Premiul pentru Debut 2015 al Filialei Bucureşti Proză a Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Revistei "Luceafărul de dimineaţă" pe anul 2015 la secţiunea debut (proză) etc., "Ciumăfaia", roman, editura Junimea, Iaşi, 2016 şi "Icre negre proaspete", roman, editura Junimea, Iaşi, 2017.